luni, 26 martie 2018

Irina Margareta Nistor



                                     Irina Margareta Nistor altfel decît o ştiaţi



Toată lumea îi recunoaşte vocea, în primul rînd. Cînd mergi pe stradă împreună cu ea, lumea întoarce capul, o salută, îi zîmbeşte. Este  amabilă cu toţi, chiar dacă uneori e obosită. Are o putere de concentrare ieşită din comun care o ajută să facă foarte multe lucruri, cîteodată în acelaşi timp. Pe Irina Margareta Nistor aşa cum o cunosc eu : deşteaptă, caldă, prietenoasă, dar selectivă în prietenii, cu subtile rafinamente moştenite, cu particularităţi de limbaj pe care ţi le explică dacă eşti curioasă, aşa cum am întrebat-o eu de ce spune magnoliu magnoliei din grădina casei, sau de ce spune suspence  suspansului din DEX, cu un simţ al umorului care o ajută de multe ori să treacă peste inevitabilele întîlniri cu ridicole personaje, pe această Irină vreau să v-o prezint acum.

 Voi începe cu întrebările de care nu scapă nici unul dintre invitaţii emisiunii tale: care este primul film văzut şi unde l-ai văzut  ?

Din câte îmi amintesc eram la mare, la un cinema în aer liber, şi era „Albă ca zăpada”, dar poate să fie doar rodul unei memorii imaginative amestecate cu un vis, parţial premonitoriu,  în care mă văd la New York, deşi n-am ajuns, în existenţa asta, în America.
Altfel pe la 7 ani , la Sala Palatului, cu părinţii şi bunicii materni la superproducţia „Cleopatra”, când  am devenit o admiratoare necondiţionată a lui Elizabeth Taylor şi a culorii violet (ca ochii ei). La bărbaţi l-am preferat net pe Rex Harrison lui Richard Burton. Îmi plăceau deja bărbaţii mai copţi! 

Atunci a început pasiunea pentru cinema ?
Neplăcându-mi să fac contact cu realitatea, era firesc să mă refugiez în filme, mai cu seamă în cele din anii ’30-40, când mi-ar fi plăcut să trăiesc , în plină perioadă monarhică, mai sentimentală şi mai elegantă, chiar cu război cu tot, aşa cum era el perceput pe ecranele hollywoodiene însă.

Şi nunta ta  a fost cinematografică, deşi vremurile erau extrem de cenuşii. Ne dai o poză ?
Vă dau. Nunta am pus-o la cale cu mama, de o viaţă. Ne-au plăcut din totdeauna miresele, cu voal pe faţă, fire de beteală, parură delicată, trenă, rochie de saten (mă enervează că în dicţionar te obligă să spui satin !!!)sau tafta şi tulul cel mai fin, cu o domnişoară mică de onoare care era un îngeraş, fetiţa unei bune prietene (care acum e studentă la medicină), şi un băieţel cu papion care a emigrat în SUA, şi a uitat să mă invite la nunta lui. Tortul era din îngheţată făcut tot de mama acasă, a avut vreo 7 kilograme şi a fost din trei etaje diferite de arome -  cum se cheamă acum : ciocolată, vanilie şi zahăr ars. În cupele de şampanie era câte o frăguţă şi erau însoţite de sanvişuri cu icre negre din Deltă, şi pâine cu sare pentru însurăţei Restul a fost parţial un catering avant la lettre, de la Athenée Palace, (actualul Hilton), iar organizatoarea, tot ea, profesorul de franceză, a conceput totul ca pe un plan de curs, la care nu a uitat nici un amânunt şi pe care l-a trecut pe hârtie cu dead-line-uri, cu 6 luni înainte. Maşinuţa decapotabilă, de epocă, am cooptat-o în ultimul moment şi a fost fixul meu.   

Stai într-o casă locuită de mai multe generaţii de familia ta. E important lucrul ăsta ?

Este esenţial. Cum spunea un prieten, e un fel de peşteră a lui Ali-Baba, în care comorile sunt cărţile. Plus amintirile, împletite cu povestirile vremurilor pe care nu le-am apucat, dar mi le imaginez, animăluţele succesive, musafirii, petrecerile şi mai ales Sărbătorile. Se intră într-o altă dimensiune paralelă şi ideală! Lumea spune că-i o oază, şi asta mă măguleşte.

Ai câteva exemple de femei formidabile în familia ta. Povesteşte-ne despre ele.
Mama Simona, a fost profesor de franceză la Politehnică, dar a scris şi articole despre  (culmea! ) femei celebre din România, a călătorit şi povestea fascinant, de aveai impresia că ai fost de faţă, şi astea toate pentru că a ştiut bine limba rafinată a lui Voltaire, supravieţuind, fără cea modernă, a lui Shakespeare.
Bunica maternă, Veturia Maria, a studiat chimia, şi aşa l-a cunoscut pe bunicul, dar n-a profesat, (decât mai târziu ca redactor la cele mai celebre cărţi culinare), pentru că pe vremuri nevestele erau ţinute acasă să-şi educe copiii, şi respectiv pe mine, nepoata ei, când mama lucra de dimineaţa până seara. Am învăţat împreună până am dat la liceu (un fel de meditatoare non-stop), la Sfântu’ Sava (comuniştii îi spuneau Bălcescu), şi cu ea, cu Memi  ( bizar dar îi spusesem aşa din prima copilărie, fonetic exact ca personajului din „Pe aripile vântului”, ecranizat în 1939 când străbunicul şi bunicii au construit casa, proiectată de două arhitecte, atunci habar neavând de engleză!)  am recapitulat în curtea şcolii subiectul care mi-a picat la oral, la istorie, unde eram o catastrofă. Deşi nu era deloc habotnică, se rugase pentru mine la Sfântul Anton vreun an să intru şi am reuşit.    
Sora străbunicii şi naşa mamei, a fost prima traducătoare din familie, dar şi dramaturg şcolar şi memorialist.
O verişoară a mamei, Angela C. Ionescu pe jumătate spanioloaică e scriitoare pentru copii (s-a tradus şi în româneşte) şi face emisiuni la radio, la Madrid.
Eugenia Petrescu, o mătuşă de-a bunicii a fost campioană la gimnastică, mult înaintea Nadiei, spunându-se despre ea că avea centrul de greutate altfel poziţionat şi putea merge perfect în mâini, la nesfârşit, având o mobilitate ieşită din comun.
 
Ştiu că Suchianu ţi-a fost profesor şi model, dar o femeie care să-ţi fi fost model există ?

În afară de mama, faţă de care sunt un fel de clonă absolută, gândind la fel şi după ce a plecat puţin înaintea mea, spre o lume sper mai fascinantă, dar misterioasă, mi-am admirat profesorul de engleză, pe doamna Liliana Pamfil Teodoreanu, de la care am copiat ironia poate uneori prea maliţioasă şi o marea traducătoare şi prietenă tot a mamei, doamna Micaela Ghiţescu, cu o energie uluitoare şi un caracter impecabil.

Trăieşti într-un ritm frenetic. Care sînt următoarele proiecte ?

Mai nou îmi place să spun că trăiesc variat şi chiar aşa e. În afară de „Vocea filmelor” de la Radio Guerrilla, săptămânal, duminica, de la 10 la 11, de cîţiva  ani încoace, scriu la cele mai diverse publicaţii, dar mai fac comentarii şi la alte emisiuni, sunt invitată pe te miri ce subiecte pe la diverse televiziuni, unde tot de filme aduc vorba, traduc cărţi sau piese de teatru, ori subtitrez pelicule, sau mai fac simultane de noapte pentru HBO (la BAFTA) sau AXN (la EMMY), ori chiar şi pe la tribunale, unde este interesant, până ce nu te saturi. Cel mai important ar fi să scot cartea de bucate cu reţetele mamei şi amintiri legate de ele. Şi să călătoresc. În sfârşit,  am ajuns acum doi ani la Balcic, marea iubire a Reginei Maria, la 60 de ani de la cedarea Cadrilaterului! Pe scurt încerc să-mi fac un scenariu zilnic fără niciun moment de plictiseală! 

Nu, Irina Margareta Nistor nu se plictiseşte niciodată. Dacă îi observi cu atenţie programul unei zile, ai impresia că a ei are mai mult de 24 de ore, pentru că reuşeşte să facă mult prea multe lucruri, toate într-un ritm alert, că abia poţi să o prinzi într-o fereastră. Călătoreşte mult şi uneori locurile alese sunt mai puţin obişnuite. În 2007 a făcut Crăciunul  şi Anul Nou în Noua Zeelandă şi ne-am spus La multi ani ! cînd eu încă mai bucătăream. Anul 2008 a început frumos, pentru că  oficialităţile cinematografiei franceze au invitat-o la Paris şi au tratat-o ca pe o alteţă. Pentru ea mai imporant decît condiţiile de mare lux oferite au fost întîlnirile cu personalităţile filmului francez. Irina este pasionată de cinema şi nu s-a blazat încă : are entuziasme şi o curiozitate neadormită. Se duce la foarte multe festivaluri de film în lumea întreagă şi îşi doreşte să ajungă la Hollywood.
 Se cuvine să-i mulţumesc acum pentru că şi-a făcut timp să răspundă tuturor curiozităţilor mele, care cred că sunt şi ale dumneavostră.  Sper  că aţi descoperit-o pe Irina Margareta Nistor altfel decît o ştiaţi, şi că v-a plăcut ceea ce tocmai aţi citit.
 *
Publicat in revista TIMPUL, nov. 2009.

vineri, 2 martie 2018

Mihai Dim. Sturdza

ZN- mai 2012


SAVOIR FAIRE

Aristocraţie, poveşti şi totuşi istorie

Volumele masive par o lectură imposibilă, doar par astfel.


Mihai Dim. Sturdza
Este strănepot al lui Mihail Vodă Sturdza, domnitor al Moldovei. Academia Mihăileană  purta numele ctitorului.  Bunica paternă, Olga Sturdza   a făcut şi sculptură, cu destul succes. Totuşi Mihai Dim. Sturdza s-a născut la Bucureşti. Bunicul matern a construit celebra casă care îl are acum proprietar pe dl. G. Becali.
Născut în 1934 într-o familie istorică, bogată, cultivată, părea că va avea o viaţă uşoară. N-a fost aşa.  Arestat la 18 ani, este deţinut politic pînă în 1954, devine student  al  Universităţii bucureştene, este învăţător la o şcoală sătească şi mai apoi traducător  în Bucureşti.  Stabilit în Franţa în 1963, diplomat al Institutului de Ştiinţe Politice din Paris,  devine  interpretul oficial pentru limba română al preşedinţilor Franţei pînă în 1986 cînd  se alătură echipei de redactori ai postului de radio Europa Liberă .   Soţia sa vine din vechea aristocraţie franceză.
 Se stabileşte în România în 1991 şi începe marea aventură, după atîtea altele, mari şi ele, marea aventură  a acestei cărţi.


Ce este genealogia ?
Nu mai ştiu cine spunea că majoritatea dintre noi ne ştim strămoşii pînă la 2-3 generaţii în urmă. Dacă am fi fost în Imperiul Britanic ne-am fi putut reconstitui genealogia din arhive. La noi  arhivele păstrează urmele mai ales ale familiilor boiereşti, astfel că acestea îşi pot reconstitui arborele genealogic pentru mult mai multe generaţii în urmă. Dar la noi e mai greu de reconstuit aceste încrengături genealogice pentru că s-au pierdut foarte multe acte, s-au distrus. De unde nebunia cu proprietăţi revendicate  pe drept sau pe nedrept, cu punerea în posesie şi aşa mai departe. Dacă veţi avea curiozitatea de a citi măcar cîteva poveşti din carte veţi vedea că nimic nu e nou sub soare şi că arghirofilia e probabil unul dintre cele mai vechi păcate.

Cartea
La o masă rotundă întîmplată la Sighet cu ceva timp în urmă , dl. Mihai Dimitrie Sturdza spunea : “Revenind la originile mele sociale, care, în 1945-1946, erau deja socotite de propaganda comunistă drept origine foarte putredă (acesta era termenul), familia mea făcea parte cu multă vizibilitate din ceea ce se numea atunci "bestiile burghezo-moşiereşti".În 1945, moşierimea nu mai era compusă, cel puţin pentru trei sferturi din ea, din ceea ce fusese moşierimea vechiului regim, moşierimea boierească. Boierimea decăzuse, sărăcise sau se consacrase unor profesii liberale, moşiile trecând în mâna clasei noi (aşa cum câteodată spune şi marxismul, când are dreptate). Se ridicase burghezia, foştii arendaşi luaseră locul vechilor moşieri. Mai rămăseseră, totuşi, destule familii, printre care şi a mea, proprietară, printre altele, în 1907, a celebrului domeniu de la Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. Atunci, proprietari erau bunicii mei, proaspăt căsătoriţi.”
Şi astfel a lămurit lucrurile.  Ca să lămurească toată povestea cu aristocraţia românească, ce familii erau boiereşti şi care nu prea, istoricul Mihai Dim. Sturdza a pornit în lupta cu bibliografia prea stufoasă sau inexistentă, după caz, pentru  a da lucrarea de referinţă care este « Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească : enciclopedie istorică, genealogică şi biografică » din care un prim volum a apărut în 2004, iar cel de-al doilea  în   2011, celelalte urmează.